ratusca cea urata

cel mai greu ii va fi ratustei celei urate sa se-mpace cu gandul ca urmeaza sa faca parte dintr-o casta a fiintelor prin definitie frumoase. (definitia cui? etichetarea cui?) uratenia devine, daca o accepti si o intelegi, un scut impenetrabil, un fel de mantie care te sustrage privirilor otravitoare. (atentia este un drog dintr-acelea care dau dependenta si a carei absenta e inteleasa si asumata ca un handicap). un chip urat este, imi spuneam mai demult, dinainte profanat. nu mai asteapta nimic, nu mai pierde nimic. este, deodata, tot ceea ce poate fi, cea mai buna si cea proasta ipostaza a lui insusi, in mod egal, ca figurile intoarse ale cartilor de joc. eliberat de angoasa degradarii, eliberat de angoasa detaliilor monoman vanate. chipurile frumoase sunt morminte sapate pentru copii destinati unei morti care nu mai poate purta decat insemnele inconsolabile ale existentelor tragice. la bilantul final, distrugerea unei structuri proiectate ca armonioase este mai frapanta decat mentinerea in limitele jalnice ale erorilor ireparabile. cand eram prin clasa a9a insistam sa arat ca una dintre acele cladiri impopotonate si arogante in rococoul lor, in ciuda decrepirii. inspiram un soi de grotesc, presupun, si bantuiam spatii asortate acestei autodistrugeri asumate. daca incerc sa extrag din carnea atoasa a trecutului relativ recent (la 20 si ceva tot ceea ce poate trece drept trecutul „tau iti este, inca, un soi de contemporan) elementele in jurul carora gravitam atunci as gasi magazine de vechituri cascate-n cele mai insolite ziduri si pline de cele mai insolite articole, anticariatul din o.m. in care nu gaseam mai nimic si care tocmai din pricina acestui „mai nimic travestit in carti de mana a3a ma fascina, as gasi parcuri goale in care cautam cel mai ferit loc (dar cel mai ferit loc nu parea sa existe), un fel de dragoste ca o pasare schilodita despre care scriam versuri care acum imi par delicate si triste, ca dantelele destramate de pe rochia purtata la un banchet tinut in cantina unei scoli de cartier. as fi eu care-as fi vrut sa fac mai multe, care-as fi putut sa fac mai multe, care n-am facut si n-am reusit mai nimic. am visat prea mult, am bantuit prea multe locuri in care credeam ca va fi fost cineva si nu era nimeni.  am asteptat prea multe date alese aleatoriu cand ceva trebuia sa se petreaca si cand nimic nu s-a petrecut. astept inca. la marginea unor planuri de viitor care mi se pare nu ca au intrat la apa, ci, dimpotriva, ca mi-au ramas mari, ca toate hainele de ratusca urata. ca sunt goluri prea multe si prea de neumplut intre mine si ceea ce putea fi. deapan adevarurile naive de-atunci in maniera suspicioasa de-acum. nuantez. explic. „mi-e dor de ceva despre care nu stiu daca a existat inainte sau daca, dimpotriva, abia acum incepe sa existe. (p.s.: in zbuciumatii ani 90, nascatori de etaloane si insensibilitati si cruzimi, ratusca cea urata era precara mea referinta culturala, textul motivational al zilelor in care trebuia sa suport discriminari pe baza de par neondulat si neblond, ochi nealbastri si ne-anime-like, obraji durdulii si ciorapi din ajur, iar nu subtiri, cu modele fanteziste. ratusca cea urata c'est moi, imi spun uneori si acum, poate pentru ca inca nu m-a adoptat in totalitate niciun card de pasari despre care sa aflu ca ar fi etaloanele frumusetii unei lumi prea mari si prea complicate ca sa nu-i fiu obtuza. „oare nu pentru a se pune la adapost de lume frumusetea aceasta ii deceptiona pe cei care o observau atent? se-ntreba naratorul templului de aur al lui mishima. si-n spiritul acestei nedumeriri,  povestea mea iconica mi se pare acum un basm crud. nu din pricina incipitului, nu din cauza a patimilor din pruncia de paria a lebedei aruncate-ntre rate. inuman, insuportabil imi apare acum deznodamantul acela care, o data cu disparita diferentei cu semn negativ intre granitele careia ratusca isi putea garanta o forma de izolare, aduce sfarsitul pacii si serenitatii outsiderului. mi se pare cruda condamnarea la standarde, imposibilitatea iesirii din tipare pentru care pledeaza acest tip de retorica „nu erai frumoasa intre rate pentru ca nu erai ca si ele, vei fi frumoasa intre lebede pentru ca vei fi aidoma lor. o lebada crescuta ca o rata nu va fi niciodata altceva decat o lebada retractila, speriata si insuicient antrenata sa primeasca elogiile cuvenite speciei ei, elogii pe care le va interpreta pentru totdeauna ca pe niste insulte mascate. o nesupusa lasa, o boema incorsetata-n principii prea desuete ca sa-si mai aminteasca cineva de vremea cand au facut voga.  iar andresen a gasit in trama simplissima a acestei povesti  un adapost mai adanc si mai plin de talc pentru lectia inadaptabilitatii decat in istoria trista a micii sirene. poate si pentru ca a lipsit-o de resorturile erosului frustrat de acolo, de toate coincidentele nefaste puse-n pagina, de straturile sinistre ale ghinionului celui mai autentic si mai pe intelesul copiilor. dar daca ratusca cea urata n-ar fi fost decat o ratusca nereusita, produsul unui ou clocit „prost?)