we take what we’re given

zicea ea (poeta aia, scriitoarea aia, care mi-a placut pe alocuri si mi-a displacut in esenta, asa ca aici ii voi pastra, daca-mi dati voie, anonimatul): n-am fost niciodata o invingatoare. n-am fost niciodata pe podium. si nici nu-mi doresc, iar vocea orgolioasa a identificarii (plusate, potentate) cu naratorul/ confesorul/ acea femeie prezentata si promovata ca una in pielea careia ar trebui sa-mi doresc sa fiu a tacut malc. sa uit, imperativul anului astuia, repetat asa de des ca la final am uitat ce anume trebuia sa uit si indaratul mastii de jester fojgaie un discurs nascut si crescut ca sa fie incoerent, cu tendinta unor margele ca, dupa ani de zile stranse intr-un bot de incalceli si absolut inutilizabile, o data descurcate, sa revina,  din senin, la forma lor anterioara, exasperandu-te. poate ca elementul ala ma bantuie inca, ma tine treaza inca, mi se cuibareste la piept ca un copil mort nebotezat intr-o poveste de groaza cu iz pitoresc, si ii datorez, ba nu, il invinovatesc (nu e o chestiune cu adevarat pozitiva, nu intra in seria de prepozitii cu dativul- gratie-datorita-multumita) pentru emotia de atunci cand: ma simt agresata de rozul prafos al hainelor noa-noa din magazinele tabita,  ascult my body is a cage si habar n-am ce ma atrage la cantecul asta, de fapt nu asta e esential, puteam sa il postez pur si simplu si gata, niciun pic de extra-vorbarie, sau de atunci cand aud anumite cuvinte care mi se par croite pentru alte secole, sau anumite ore de noapte carora le adaugi conservant si le hranesti cu niste planuri incremenite intr-un timp consumat (planuri in care ti se-ntampla, cateodata, sa mai crezi) si mai e, apoi, virajul inspre o serie de motive pentru care mersul inainte e dublat de perplexitate: ca absolut tot ceea ce era valabil anul trecut s-a tranformat intr-o pasta de certitudini nutritive, ca nu e bine ca imi pasa,ca  este, da, aici, o tensiune care nu stiu daca doare sau infioara, si cu toate astea sunt o gramada de la-fel-uri regretabile, de ce sa nu te gandesti la oamenii astia ilogici pentru un prezent in care nu ocupa niciun loc, de ce sa-ti fie rusine sa te gandesti si sa spui ca te gandesti la ei, de ce simti o palma peste gura si o privire mustratoare in ceafa de fiecare data cand ii reactivezi, ca si cand ai pune pe repeat o melodie, aceeasi, mereu aceeasi, desi nu satisface nimic starnit in tine a-posteriori. si mai e, apoi, nevoia ca cineva sa vina sa-mi spuna: nu le vorbi decat despre ceea ce vor sa auda. si-atunci randurile patetice care ingroasa aortele textelor tale bolnave incurabil ar disparea, si ridurile de pe chipurile pe care ti le-ai croit s-ar destinde, si negura asta fic-tio-na-la s-ar risipi. dar nu si nu. si intuitia: acest articol agramat in some glossy magazine, umpland golurile dintr-un creier adolescentin indopat cu informatii niciodata pe deplin asimilate, creierul pe care-l confirma toate testele de pe facebook si toate actiunile (trecute sau viitoare). stiai ai stiut ai fi putut sti!. grade ale revoltei post-rationale. litania ta de apartament. pentru ca ai stiut (adica ai simtit), ai fi putut sti (adica ai fi putut sa si simti, nu doar sa calculezi), stiai (adica ceva subtiratc si perfid, ca demonul din night visit al lui ryden se strecura, sub forma unei adieri de atmosfera, intre filele impecabile si actele in regula ale etapelor la construirea carora ai contribuit cu sarg etc) si*  perechea (alternanta, revenind mereu): nu mai e timp. nu mai e timp deloc si: deodata e iarasi timp, timp, foarte mult timp. timp nesfarsit (deodata, ca un timp nesperat, neasteptat). timp in dar. timp nesfarsit. timp enorm. timp larg. si gata, gata. iarasi intram in: nu mai e timp. nu mai e timp deloc (pentru cei care se indoiesc: daca stau bine sa ma gandesc, daca ma raportez, macar o data, corect & sincer la amintirile mele- prestetate pe ignorede aceasta meteahna a autovictimizarii  : am fost o invingatoare. adica, am fost pe podium. pe un podium. sau mai multe. insa doar pentru cateva minute, cat am dat mana cu membri juriului si le-am acceptat urarile de bine. si convingerile ca vor mai auzi numele asta.  apoi, totul a depins de mine. cum am ajuns aici, singura, cu o carte in mana, cu o cafea rece, cu stressuri marunte si mai mari, fading & california-sau orice alt distant land of better mistakes-dreamin on such a winter's day) (honest fortune cookies) ________________________________________ * sonia larian, bietele corpuri