Cand am mers prima data pe un stadion eu aveam 5 ani si Claudiu 4. Imi aduc aminte ca eram intr-o masina plina de oameni si de sperante. Stiu ca tata ne tinea in brate si ca oamenii din masina faceau concurs de pronosticuri. Juca echipa Focsaniului. Am batut cu 2-1. O victorie importanta in vederea evitarii retrogradarii(eternul obiectiv al echipei de fotbal a Focsaniului). La cativa ani de la acea zi am inceput sa mergem de capul nostru pe stadion. Am inceput sa privim tot mai multe meciuri de fotbal la televizor. Si am inceput sa speram. Au fost ani grei. Puteti intelege asta doar daca ati suferit vazand cum an de an ne facem de ras in cupele europene. Am suportat flegmele in figura pe care cei de la Skonto Riga le-au tras Rapidului. Am simtit cum islandezii de la Knasspinufellag(la dracu', asta e nume de echipa?!) au urinat pur si simplu pe cei de la Dinamo. Si cum Steaua antrenata de Victor Piturca(da, e acelasi mediocru care azi ne antreneaza nationala!) avea o medie de inaltime de 1,65 m. Am vazut cum negromanii(lasati-ma in pace cu notiunea de corectitudine politica!-vreau eu sa traduc ) din echipa Poloniei Varsovia i-au facut nopti albe lui Mister Cornel Dinu. Si celebrului sau trabuc. I-am ascultat vocea disperata a lui Emil Gradinescu : « Dolha nu iese! Dolha nu iese! Belgienii ne inscriu al treilea gol…«. Si declaratia lui Daniel Nico Niculae de la Rapid: Suntem prea fraieri pentru Liga Campionilor…. Am suportat multe. L-am privit pe Mendoza(jucatorul de anul trecut al Stelei) cum intra cu tot cu minge in poarta lui Dinamo pe vremea cand juca la FC Bruge. I-am privit lacrimile lui MM Stoica, omul aflat la un minut de o finala de cupa europeana. 
Am trait seara infrangerii de la Rosenborg. A dramei de anul trecut cu Lazio. Am plans cand au murit pe teren Vrabioru, Haldan si Neamtu. Pana in seara asta! O data cu eliminarea lui Galatasaray, am simtit ca nu suntem de rahat! Am simtit ca suntem puternici. Ca a venit si clipa noastra. Ajunge cat am pierdut. Joi, 28 august 2008. Pentru prima data in istorie, la tragerea la sorti de la Monte Carlo Romania are 2 echipe in Liga Campionilor. CFR Cluj si Steaua se afla la aceeasi masa cu Barcelona, Juventus, Real Madrid, Manchester United, Liverpool, Arsenal sau Inter Milano. Romania are in total 7 echipe in editia din acest an a cupelor europene. La sfarsitul meciului cu Galatasaray, antrenorul Stelei, Marius Lacatus a spus cu o voce plina de emotia celei mai mari performante din cariera sa de antrenor:Acum e randul meu sa vorbesc! . Skybe, te pupam. E randul romanilor sa cante. P.S. Cand a inscris Nicolita, am facut singurul lucru pe care il puteam face. Mi-am sunat fratele, am urlat in telefon, m-am dus la geamul de la bucatarie si mi-am speriat vecinii, apoi am repetat politetea pe balcon. Ii dedic acest articol lui Mares, bun prieten cu noi, care acum 6 ani, dupa meciul Dinamo-FC Bruges a intrat trist in vestiarul in care ne schimbam practicantii de Qwan-ki-do: Eu chiar am sperat… Chiar am crezut ca se poate… . Acum am reusit cu totii. Acest articol a fost publicat pe august 27, 2008 at 11:40 pm si e postata la Sport. Poti urmari raspunsurile acestei insemnari prin RSS 2.0 feed. Puteti lasa un raspuns, or trackback from your own site.
Am trait seara infrangerii de la Rosenborg. A dramei de anul trecut cu Lazio. Am plans cand au murit pe teren Vrabioru, Haldan si Neamtu. Pana in seara asta! O data cu eliminarea lui Galatasaray, am simtit ca nu suntem de rahat! Am simtit ca suntem puternici. Ca a venit si clipa noastra. Ajunge cat am pierdut. Joi, 28 august 2008. Pentru prima data in istorie, la tragerea la sorti de la Monte Carlo Romania are 2 echipe in Liga Campionilor. CFR Cluj si Steaua se afla la aceeasi masa cu Barcelona, Juventus, Real Madrid, Manchester United, Liverpool, Arsenal sau Inter Milano. Romania are in total 7 echipe in editia din acest an a cupelor europene. La sfarsitul meciului cu Galatasaray, antrenorul Stelei, Marius Lacatus a spus cu o voce plina de emotia celei mai mari performante din cariera sa de antrenor:Acum e randul meu sa vorbesc! . Skybe, te pupam. E randul romanilor sa cante. P.S. Cand a inscris Nicolita, am facut singurul lucru pe care il puteam face. Mi-am sunat fratele, am urlat in telefon, m-am dus la geamul de la bucatarie si mi-am speriat vecinii, apoi am repetat politetea pe balcon. Ii dedic acest articol lui Mares, bun prieten cu noi, care acum 6 ani, dupa meciul Dinamo-FC Bruges a intrat trist in vestiarul in care ne schimbam practicantii de Qwan-ki-do: Eu chiar am sperat… Chiar am crezut ca se poate… . Acum am reusit cu totii. Acest articol a fost publicat pe august 27, 2008 at 11:40 pm si e postata la Sport. Poti urmari raspunsurile acestei insemnari prin RSS 2.0 feed. Puteti lasa un raspuns, or trackback from your own site.